Dupa turnee de festivaluri si evenimente in aer liber, documentarul mult premiat al lui Radu Ciorniciuc Acasa, Casa mea / Casa mea este disponibil pe HBO GO incepand cu 15 octombrie.

Decorul bucurestean al filmului, Delta Vacaresti , a adunat mult interes in ultimii ani. Si pe buna dreptate, pentru ca povestea sa este spectaculoasa. In 1986, Ceausescu a planificat sa construiasca aici un rezervor ca parte a unui plan general de protejare a orasului de inundatii. Vechea manastire din zona, folosita ca inchisoare politica, a fost daramata pentru proiect in acel an, dar dupa ce lucrarile s-au oprit in 1989, zona s-a transformat intr-o mlastina imensa si treptat intr-o intreaga biosfera, devenind cea mai mare delta urbana la nivel mondial. Incepand cu 2014, este un parc natural protejat.

Anomalia unui ecosistem mare in mijlocul unui oras mare este suficient de exotica, dar accentul lui Ciorniciuc este si mai atragator: urmareste cativa ani in viata unei familii care traieste pe site. Totul a inceput cand Gica Enache si-a pierdut slujba la o fabrica in anii ’90, a ajuns in inchisoare dupa ce s-a luptat si apoi a plecat o vreme pentru a locui in delta. Dupa ce a construit acolo o casa adecvata, cu o gradina si animale, a decis sa ramana, decizie pe care a stat-o ​​in pofida faptului ca a cazut mai tarziu in saracie acuta. Daca copiii in crestere ai lui Gica au aceeasi parere despre ceea ce este sau ar trebui sa fie viata, este una dintre problemele explorate in Casa mea.

Prima parte a filmului este situata in delta, unde camera este minunat de fluida, urmarindu-l pe Enache, sotia sa si noua copii in timpul rutinei zilnice. Copiii se plimba in jurul lor, prind pesti, ajuta prin casa (acum o coliba ​​rudimentara), in timp ce parintii se ciocnesc in mod regulat cu asistentii sociali critici pentru conditiile proaste pentru cresterea copiilor sau cu politia. Aceasta este, de asemenea, cea mai impresionanta parte a filmului, camera surprinzand un fel de paradis pierdut si lasand publicul in temerea absoluta a unei vieti atat de diferite in mijlocul unuia dintre cele mai aglomerate orase. Natura este uluitoare de frumoasa, iar copiii par sa fie o parte naturala a acesteia. Cand familia este evacuata din rezerva acum protejata, totul se schimba, se afla intr-un apartament social in timp ce conflictele se aprind, mai ales intre tata si fiul sau cel mare. A trai intr-un oras, dar a fi la fel de sarac ca in mlastina, se transforma intr-o provocare masiva pentru parinti, in timp ce cei mai tineri par a fi fericiti ca pot merge la scoala si renunta la statutul lor de pariati.

Cu acest tip de subiect, este greu sa nu te impiedici in fiecare capcana si sa te uiti la acesti oameni dintr-o perspectiva privilegiata, facandu-i o curiozitate exotica. Faptul ca familia este roma se adauga la pericolul de a fi aratata „celalalt”. Din fericire, Ciorniciuc si echipa sa reusesc sa-i evite pe cei mai multi dintre ei, dar chiar si ei nu pot rezista impuscaturilor inmuiate de soare ale copiilor putini desculti, imbracati in picioarele goale, care prind pesti cu gura si cutreiera canalele. Filmul este in mod evident preocupat de protagonistii sai si critica un sistem social care nu functioneaza pentru cei pe care ar trebui sa ii ajute. Locuintele sociale sunt aproape inexistente in Romania si a fi ajutat sa scape de saracia sistemica si sa aiba sanse egale cu educatia si asistenta medicala este inca o mare problema. Exista organizatii minunate dedicate si oameni care ajuta, dar sunt adesea impiedicate de un sistem si o societate in care saracia este blamata si nu este vazuta ca urmare a deceniilor de politici sarace. IncaCasa mea pare sa aiba o viziune clasica a avantajelor integrarii in sistemul defect dat, cu toate sacrificiile sale. Dar avand in vedere discriminarea si rasismul intalnit de o familie de romi care se lupta in Romania contemporana, fie ca traieste in salbaticie sau in orice oras, aceasta este o perspectiva sigura de luat, desi una de inteles, deoarece toata lumea ar trebui sa se simta in siguranta si capabila sa navigheze in societate si nu omul este o insula (sau cel putin asa se spune).

Un film nu este totusi un proiect social si, ca atare, Casa mea ar fi putut fi mai interesata de relatia dintre membrii familiei decat sa-si foloseasca povestea pentru a reflecta un sistem social stricat, ganditi dincolo de raspunsul emotional si cel mai pragmatic la aceste persoane probleme si nu te feri de intrebarea mai interesanta (si universala) de aici, si anume dorul explicit al lui Gica de o viata autoguvernata, de libertate. Daca este posibila o alegere constienta de a trai o viata in afara asa-numitului sistem, indiferent de ceea ce este la un moment dat si de a gasi sens si demnitate in el, si cu ce consecinte, ar fi putut fi abordata cu mai multa profunzime. Acasa, Casa mea , este un film frumos, de actualitate, dar ar fi putut fi mai indraznet si mai atent.

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here