„Fremont” isi ia titlul de la orasul Bay Area cu acelasi nume. Deseori numita Micul Kabul, gazduieste una dintre cele mai mari enclave de afgani din Statele Unite, cu multi imigranti care graviteaza spre el pentru un sentiment de comunitate.
Asta cauta Donya (Anaita Wali Zada): Comunitate. Conexiune. Dragoste. Acestea sunt activitati dificile pentru oricine in aceste vremuri atomizate, dar mai ales pentru Donya, un tanar refugiat si fost traducator pentru armata americana.
A fi in Fremont, a trai printre alti afgani, nu este un mare confort pentru Donya. Poate pentru ca amintirile ei de acasa nu sunt confortabile – de fapt, o umplu de teama si vinovatie. Detaliile a ceea ce a lasat in urma nu se concentreaza aici. E suficient sa stii ca o tin treaza noaptea; ca prefera rutina usor amortitoare, asemanatoare cu zen, a slujbei ei lipsite de farmec la o fabrica de biscuiti din San Francisco.
Regizorul britanic iranian Babak Jalali surprinde situatia existentiala a lui Donya cu starea de spirit seaca si contemplativa a unui film de Jim Jarmusch sau Aki Kaurismaki, ambii maestri ai dramei de nesimtire infuzate de melancolie. Filmand in alb-negru laptos, Jalali il situeaza pe Donya intr-o lume de proscrisi si singuratici – oameni nemultumiti si uzati, dar si capabili de compasiune si schimbare. Salim (Siddique Ahmed), un coleg insomniac care locuieste in complexul de apartamente al lui Donya, ii da loc cu un psihiatru, dr. Anthony (Gregg Turkington), care il vede pro bono.
O intalnire nu este ca un bilet de film pe care il poti preda unui prieten, explica dr. Anthony, framantand protocolul. Donya il convinge sa o accepte oricum, incepand o serie de consultari amuzante (daca nu chiar utile). Dupa ce Donya este promovata scriitoare de ghicire la fabrica, sotia razbunatoare a sefului ei (Jennifer McKay) descopera ca Donya si-a scris numarul de telefon pe hartie intr-un singur cookie. Ea cere concedierea lui Donya. Sotul ei (Eddie Tang) vede totul diferit: daca ceva, incercarea lui Donya de a ajunge la un alt suflet pierdut o face exact genul de persoana care ar trebui sa inventeze maxime de vis.
Jalali si co-scriitoarea sa, Carolina Cavalli, indica modurile in care rigiditatea birocratica si capitalismul taios ne pot paraliza. Acestia nu reduc filmul la o poveste despre nedreptatile sociale, in timp ce se indeparteaza cu indemanare de un ton prea dragut si de mesaje despre umanitatea noastra comuna sau orice altceva. Interludiile expresioniste – umbre amestecate pe un perete al scarilor, un glob care se invarte cu o viteza neclara – surprind natura ciudata a interactiunilor sociale dintre cei deplasati si dezorientati.
Jalali completeaza aceasta dispozitie melancolica cu o partitura jazz a lui Mahmood Schricker, care, condusa de sitar si corn joase, pare sa taie aerul mort al intalnirilor impasibile ale lui Donya. Daca umorul in aceste momente nu face intotdeauna clic, este pentru ca exista doar atatea chicoteli incomode in filmarile intinse ale lui Jalali de doi oameni care vorbesc fata in fata.
Actorica pentru prima data, care a fugit din Afganistan in 2021, Wali Zada emite o caldura si o emotie naturala in timp ce ofera citiri de versuri libere intentionat. Acest lucru aplatizeaza unele dintre scenele zdrobitoare, dar face sa cante expresiile masurate de dor si speranta ale lui Donya. Ea este ceea ce face ca actul final – care prezinta un mecanic solitar interpretat de Jeremy Allen White (din „Ursul”) – atat de emotionant si romantic. Jalali mentine o ambiguitate misterioasa, dar Wali Zada transmite ceea ce conteaza: Donya a gasit unde isi doreste sa fie.