Intr-o cota tropicala captivanta, recent achizitionata de o franciza globala, Pedro (Luis Gerardo Mendez), sotia sa si fiul lor se confrunta cu o serie de necazuri care oscileaza intre amuzant de ciudate si tulburator de sinistre.
Nenorocirile lor incep cand abia au sosit in vacanta si afla ca vila lor a fost rezervata dublu. Confruntati cu un personal comic inept, acum trebuie sa imparta casa cu o familie de cinci persoane. Intre timp, in maruntaiele statiunii, un lucrator de la spalatorie deprimat, Andres (Miguel Rodarte), si sotia sa vanzatoare, Gloria (Montserrat Maranon), sunt supusi unui program ciudat de pregatire de catre noii lor directori americani, care vor sa-si exploateze traume de cuplu pentru scheme de profit.
Nemilosirea capitalismului global, munca emotionala a industriei ospitalitatii si fragilitatea masculinitatii devin toate tinta satirei alunecoase a lui Hofmann, care isi trage puterea din ambiguitatile sale. Are Pedro dreptate cand isi suspecteaza noii colegi de camera de joc nelegiuit sau este mandria lui patriarhala doar ranita? Andres este controlat de sefii lui sau este tratat pe drept pentru o boala? Nu exista raspunsuri clare in „Time Share”, dar filmul te va lasa delicios de confuz, nelinistit si precaut fata de farmecul statiunilor de vacanta.
Functia de trecere a frontierei a lui Marcus Lenz este un film cu surprize linistite si spectacole formidabile. „Rival” se deschide in zona rurala a Ucrainei, unde Roman (Yelizar Nazarenko), in varsta de 9 ani, cu pistrui, este scos dintr-o data din viata sa de joc cand bunica lui moare. In curand, el este introdus ilegal in spatele unui camion in Germania, unde mama lui (Maria Bruni) lucreaza – fara acte – ca ingrijitor pentru un barbat in varsta proaspat vaduv, Gert (Udo Samel). Cand Roman isi da seama ca Gert i-ar putea deveni in curand tatal sau vitreg, incepe sa atace, pana cand o tragere de covor eviscerata ii trimite pe barbat si pe baiat la fuga.
Cu toate comploturile sale cu mize mari, „Rival” este un film extraordinar de bland, care locuieste in momente de conexiune fara cuvinte, mai ales cand Gert si Roman, care nu vorbesc limbile celuilalt, incearca sa comunice. Daca Gert pare putin neplacut la inceput, se dovedeste a fi minunat de tandru; Roman, cu ochii sai albastri mari si dragostea salbatica pentru mama sa, este amenintator de imprevizibil, dar extrem de iubitor – un copil prins intr-o lume a pierderii pe care nu o intelege. Prin privirea naiva a baiatului, Lenz schiteaza precaritatea vietii contemporane de imigranti, lasandu-ne nu cu speranta sau rezolutie, ci doar o furie copilareasca impotriva lumii.
“Beatrix”
Vara este o perioada atat de bucurie, cat si de melancolie: plina de soare si petrecere a timpului liber, dar efemera si trecatoare, un preludiu trecator al asprimei iernii. Acest lungmetraj de debut al regizoarelor austriece Milena Czernovsky si Lilith Kraxner distileaza perfect aceasta dispozitie dulce-amaruie. Ne arunca in rutina zilnica a unei tinere femei, Beatrix (Eva Sommer), care isi petrece zilele singure intr-o casa de tara frumoasa, care nu pare sa fie a ei. Exista ceva usor deplasat si sovaitor in felul in care se plimba prin casa, de parca invata incet suprafetele acesteia.
O observam pur si simplu pe Beatrix in timp ce se uita la televizor, hraneste pisica, primeste apeluri telefonice si ocazional are prieteni la cina. Conversatiile lor nu sunt despre nimic anume, iar filmul nu ne lamureste despre povestea din spate sau despre dorintele lui Beatrix. In schimb, suntem invitati sa simtim pur si simplu trecerea timpului alaturi de ea, in tablouri colorate, saturate, care sporesc tactilitatea imprejurimilor ei verzi. Se intampla putine lucruri in sine, totusi „Beatrix” te lasa sa te simti satul si usor, ca dupa un pranz de vara – bucuros ca ai experimentat-o si putin trist ca s-a terminat.
“Lola”
Acest lungmetraj de debut al regizorului irlandez Andrew Legge este o minune a SF-ului lo-fi, acel microgen al cinematografiei speculative care evoca lumi grandioase si fantastice din cele mai simple materiale. Aici, stiri de arhiva si filmari alb-negru de 16 milimetri ne transporta in anii 1940 Sussex, Anglia, unde o pereche de surori orfane – Martha (Stefanie Martini) si Thomasina (Emma Appleton) – au inventat un dispozitiv care poate intercepta radioul si emisiuni de televiziune din viitor. Ei o numesc Lola si o folosesc pentru a se adapta la muzica si cultura pop la cativa ani departare – Bob Dylan este o revelatie, la fel ca si David Bowie – pana cand isi dau seama ca gadgetul lor nebun ar putea avea implicatii inovatoare pentru efortul de razboi.
Ei se intalnesc rapid cu enigmele clasice ale povestilor de calatorie in timp: capacitatea lor asemanatoare lui Dumnezeu de a anticipa si de a modifica viitorul declanseaza consecinte nedorite si dezvaluie o versiune revizionista a celui de-al Doilea Razboi Mondial. Ceea ce este remarcabil este eleganta minimalista a filmului in a aduce aceste idei la viata. Filmele de stiri modificate digital introduc personajele in istorie, in timp ce operatiunile de filmare intime, in stil fals, creeaza iluzia de a fi dat peste o capsula a timpului autentica din trecut.
Drama costaricana a Valentinei Maurel ia un gen familiar – majoratul unei adolescente – si il imbina cu poezie, frumusete si violenta. Eva (Daniela Marin Navarro), in varsta de saisprezece ani, se lupta cu consecintele divortului parintilor ei. Ea si sora ei locuiesc cu mama lor instarita, pe care Eva o supara irational, in timp ce isi idealizeaza tatal, un poet hippie cu probleme de furie. Stabilitate si intelepciune pe de o parte, pericol si libertate salbatica pe de alta parte – nu este surprinzator ca Eva o alege pe cea din urma, dar mama ei este prevazatoare cand spune: „Obsesia pe care o ai cu tatal tau si cu toti barbatii care vin in calea ta. , este ceva care va trece, noteaza-mi cuvintele!”
Un sentiment inflamabil de naturalism curge prin „Am vise electrice”. Aparatul de fotografiat de mana se plimba nelinistit, urmand-o pe Eva, iar actorii – in special Reinaldo Amien Gutierrez in rolul tatalui – intruchipeaza o capriciuna care face ca personajele lor sa fie imposibil de identificat. Rezultatul este un film care se simte in intregime uman, dezordonat, cu viziunile sale empatice, dar clare, despre dragostea si ranirea care adesea se incurca impreuna in familii, legandu-ne de rudele noastre aproape in ciuda noastra.